|
|
ROMÂNĂ SAU ROMGLEZĂ?
Recent, în
cursul unei emisiuni de televiziune (un tocşou), am spus, la un moment
dat, ceva de genul: „…acesta e trendul, asta e tendinţa
actuală…”. Moderatorul, Robert Turcescu (desigur, mai mult în
glumă, ca o tachinare) a exclamat retoric: „-Cum? dl Pruteanu spune
trend?” I-am răspuns, zîmbind, că dl Pruteanu chiar iubeşte limba
română şi foloseşte una naturală, „la zi”, nu învechită, nu
închistată.
Simt, totuşi, nevoia să mă explic mai pe larg. Cititorii ştiu, poate,
că, în calitatea pe care am avut-o timp de 8 ani, între 1996 şi 2004,
aceea de senator, m-am „zbătut” intens pentru promulgarea unei legi,
care a ieşit în cele din urmă, purtînd numele oficial „Legea 500/2004”
şi neoficial, folcloric, „legea Pruteanu”. Adversităţi politice duse
la paroxism au făcut ca mulţi inamici (sau oameni care credeau că
trebuie să arate că-mi sunt inamici) s-o caricaturizeze cu
rea-credinţă, descriindu-mă în postura unui gardian fanatic al
„purităţii” limbii.
Imaginea e absolut falsă, cu totul străină şi de realitatea textuală a
acelei legi şi de intenţiile şi concepţiile mele. Chiar în emisiunea
pe care am evocat-o, în care îl aveam ca interlocutor pe admirabilul
Neagu Djuvara, venerabilul istoric şi-a exprimat - fiind vorba de
limba română actuală - nemulţumirea că se folosesc unele neologisme
„fără rost”, când există vechi cuvinte româneşti, şi a exemplificat cu
pericol utilizat în loc de primejdie, sau a demola,
în loc de a dărâma. Cu tot respectul puternic pe care i-l port,
i-am răspuns că acesta e un purism depăşit, desuet, că nu putem da
înapoi limba cu 150 de ani şi că e foarte bine că avem mai multe
cuvinte, mai multe sinonime pentru (aproximativ) aceeaşi idee. Asta nu
face decât să ajute, să faciliteze exprimarea mai precisă, mai
nuanţată. Şi am repetat o formulă, pe care am enunţat-o de multe ori,
de sugestie biblică: Lăsaţi cuvintele să vină la noi! Cu cât
mai multe, cu atât mai bine, pentru limbă şi pentru vorbitorii ei.
Orice limbă e un „morman” imens de straturi peste straturi de
împrumuturi succesive. Cuvinte „pur” româneşti ar fi doar cele vreo
160 pe care specialiştii le consideră de origine dacă. Restul, până pe
la cca 200.000, le-am luat de ici sau de colo (începând cu limba
latină, apoi slava, turca, maghiara, germana, franceza, rusa, azi
engleza), le-am asimilat şi, în ansamblu, poartă numele de limba
română.
Legea de
care pomeneam şi care ar trebui să fie operaţională (dar care lege e
cu adevărat aplicată, azi, în România - în afară, desigur, de legea
junglei?) nu prevede altceva decât ca inscripţiile de interes
public (comercial / publicitar / informativ) în limbi străine să fie
dublate şi de traducerea (echivalenţa) românească. Cutare
reclamă la o maşină e în engleză? Să se adauge şi traducerea
românească. Cutare afiş de pe peretele unei primării din Harghita sau
Covasna e în ungureşte? Să fie, la fel de mare, ŞI în româneşte! E
ceva barbar, e ceva retrograd în asta? Nu cred.
Folosesc,
deci, fără ezitare cuvinte ca trend, şic, maus, meci, piţă,
penalti, clic, pulovăr, luc, butic, sendviş, hekăr, ofsaid, vizavi,
erbeg, biftec pentru că îmi sunt necesare şi pentru că - după o
vorbă străveche - cuvintele sunt ca banii: bune sunt cele care
circulă. Îl folosesc pe luc (eng. look) pentru că are
nuanţe cu totul aparte faţă de aspect sau înfăţişare;
spun erbeg, sait, hekăr etc. ca să fiu clar şi scurt, a
spune altfel ar fi o complicaţie inutilă şi vană: experienţa şi
cultura lingvistică îmi spun că e perdant, e fără şanse, fără sens şi
chiar nociv a te opune intrării cuvintelor noi.
Ceea ce pretind, însă, e
ca noile cuvinte - repet: binevenite! - să fie scrise româneşte.
Nu putem scrie nici franţuzeşte, nici ungureşte, nici englezeşte limba
română. Atâta timp cât va exista, limba română trebuie scrisă
româneşte. În toate cazurile în care e posibil fără pierderi
semnificative, orice cuvânt nou-preluat trebuie integrat sistemului,
asimilat, autohtonizat, conform regulilor de scriere şi de pronunţie
ale limbii române. În era globalizării, pe care o trăim acum, acest
lucru trebuie să se petreacă mult mai prompt, mai rapid, şi un rol
serios îl joacă pe de o parte presa, pe de alta, lucrările normative,
dicţionarele. Dacă ele încă propun, din inerţie sau timiditate, să
scriem, în romgleză, lookul sau site-ul,
ele fac un deserviciu limbii române. O limbă nu se îmbogăţeşte cu
xenisme, cu cuvinte care rămân străine. Nu se poate ca zone
ample din limba română să fie, grafic, „colonii”.
Îi invit pe cititorii
preocupaţi de aceste probleme pe saitul www.pruteanu.ro (nimic
comercial!) şi pe Forumul acestuia, unde vor găsi utile aprofundări.
George PRUTEANU
Autor: George PRUTEANU
Sursa: http://www.pruteanu.ro/6atitudini/2007.09.27-limba.htm
|
|
|
|
|
|
